Capăt de țară
Autor: Daniel Cristea-Enache pe 11 oct 2020 / 13:56 | Carte

Daniel Cristea Enache

Primul lucru care se remarcă la cartea de proze a lui Florin Toma este că autorul a căutat să-și servească, prin ea, două pasiuni ale sale: „meseria de nuvelist”, cum ar spune Radu Cosașu, și profesiunea de critic plastic (Toma ținând rubrica de profil la „Viața Românească”).

Volumul este subintitulat „album de proză”, fiind și unul de lucrări, zece la număr, datorate unor artiști cunoscuți. În ordinea „convocării” lor, prin câte o lucrare, în cartea lui Florin Toma, aceștia sunt: Florin Șuțu, Ioan Iacob, Silviu Oravitzan, Aurel Vlad, Nikolaus Otto Kruch, Suzana Fântânariu, Mircea Roman, Floarea Țuțuianu, Maxim Dumitraș și Nicolae Fleissig. Volumul e așadar un obiect artistic, cum am putea găsi mai des pe piața literară autohtonă, nu numai în editarea de poezie, ci, iată, și de proză.

Tot zece sunt și povestirile lui Florin Toma, cu mențiunea că trei, de la urmă, fac un „triptic”, „Permis de trecere”. Întinderea textelor variază considerabil. O proză, „Fabulă”, ocupă… un sfert de pagină, în timp ce altele (și anume cele două piese de rezistență ale cărții, „Ispitirea domnului Anton” și „Ora de vârf”) au peste șaizeci, fiind niște micro-romane. Autorul are capacitatea de a se plia pe diferite formate epice și narative, știind să scrie „scurt”, dar și „lung”, mizând mereu pe construcția prozastică; uneori, cu rezultate dintre cele mai fericite. Volumul e însă inegal și, într-un anume sens, compozit. La o a doua lectură, realizezi că o parte din povestiri ar fi putut lipsi fără ca asta să constituie o dramă de creație. „Subsolul albastru”, cu Feromonia P., „prostituată fruntașă la încasări”, personaj obligat să evolueze sub ironismul tot mai strident al autorului, ori „tripticul” menționat, în care situațiile epice sunt vădit aduse din condei, au unele dintre defectele tipice la prozatorii „optzeciști” printre care Florin Toma se numără: excesul de inteligență, de ironie și de referințe culturale, prea multele aluzii livrești, parafraze literare și calambururi punând în valoare vocea autorului, și nu pe cele ale personajelor sale.

Absolut remarcabile sunt însă „Ispitirea domnului Anton” și „Ora de vârf”, proze care, singure, pot consacra un scriitor. În ele, postmodernismul e pus „la lucru” într-un mod complex și subtil: ca motor narativ, în primul caz, ca indeterminare fantasmatică, în al doilea. „Ispitirea…” debutează cu mai multe incipit-uri prozastice, prilej pentru autor de a-și verifica diferitele registre și instrumente, ca o orchestră înaintea concertului. Nuvela ce urmează nu este nici ea lineară, pusă în ordine cronologică, ci cu planuri temporale dislocate unele de altele și cu personaje văzute la diferite vârste, experiențele lor biografice fiind amestecate năucitor de un regizor care le cunoaște. Florin Toma se joacă, literalmente, cu eroii săi ficționali, pe o linie postmodernă care destructurează lumea interioară a personajului pe măsură ce o reflectă. Domnul Anton, profesorul de istorie, Aneta, sora lui cu care a ajuns la o relație incestuoasă, ori adolescenta timidă care a fost dragostea lui de tinerețe, înainte de a deveni un munte de grăsime și a-și pune capăt zilelor: sunt trei personaje pe cât de bine conturate de către prozator, pe atât de expuse cruzimii sale deconstructive. Chiar dacă tema e gravă și într-o scenă este urmărită o sinucidere, autorul, departe de a se „înmuia” și a empatiza cu personajul, îl pune într-o lumină rece și crudă, ca pe o masă de disecție. „Sărmana” e singurul reflex de milă: „Izbutise, singura și ultima oară, sărmana, cu un ultim gest, să-și dezlipească pulpele monstruoase, care pe interior erau adevărată carne vie, visând poate, cine știe, la o ultimă, însă imposibilă împerechere. În așteptarea acesteia, la care probabil că visase de multă vreme, dar pentru care drept îi că nu se pregătise cine știe ce, părul ei, blond cândva, precum holda de grâu unduită de vântul fierbinte, devenise roșcat de-atâta mizerie strânsă, pistruii ei minunați cândva se transformaseră în pete dizgrațioase acoperite de coji, ochii îi ieșiseră din orbite, sprijinindu-se doar pe pungile de grăsime de sub ei, în vreme ce cordonul electric își făcuse treaba și secționase stratul de grăsime gros cât o pală, precum un cuțit, o bucată de slănină.” (p. 44). În mod analog va fi expusă moartea Anetei din finalul nuvelei: „filmată” și redată cu încetinitorul, cu abundență de detalii și cu un interes morbid pentru felul în care s-au petrecut lucrurile. Florin Toma are un tip de observație caracterologică foarte bine adaptat, aici, construcției prozastice. Fiindcă totul a fost ridicol-neputincios în viața Anetei, și sfârșitul ei va fi unul aproape comic (!). După ce a fost expusă, în varii momente din trista și absurda ei viață, curiozității cititorului, „eroina” e însoțită la final de aceeași privire „rea”. Renunț la citat fiindcă arta lui Florin Toma e de a-și disipa cruzimea în amănunte risipite în mai multe pagini. Excelentă, prima povestire din carte ar putea figura într-o antologie selectivă de nuvele reprezentative pentru postmodernismul românesc.

„Ora de vârf” este însă cea mai puternică, literar, proză din volum un micro-roman, cum spuneam, care ar putea fi lucrat și transformat într-unul de sine stătător. Autorul se află at his best nu numai în planul construcției epice prin dislocări și întretăieri de planuri temporale și narative, ci și prin calitatea, aici fructificată, de observator și creator de atmosferă. Personajele principale (un scriitor și o pictoriță) și cele episodice, din orașul în ruină și-n mizerie care cunoscuse pe vremuri o înflorire imperială, evoluează într-un timp fluid și repetitiv, ca într-o bucată fantastică, dar sunt totodată bine ancorate în realitate. Taximetristul și doamna Vali, de la pensiunea unde ajung cei doi foști îndrăgostiți din tinerețe, sunt personaje la fel de vii și de credibile literar ca și cele „intelectuale” care ocupă prim-planul. Florin Toma explorează deopotrivă limbajul mai „elevat” și cel mai „pedestru”, fără distorsionări ironice, de data aceasta, ci într-un fin acord cu nivelul fiecărui personaj. Prozatorii „optzeciști” sunt buni în a capta inflexiunile urbane și suburbane, metropolitane și provinciale; iar autorul nostru nu face excepție. Taximetristul care îl duce pe erou la gara unde trenul nu va mai veni vorbește firesc, adică mult și băgându-se în intimitatea clientului său, neuitând, bineînțeles, să-și dea cu părerea despre orașul lui și despre situația generală: „...Domnule dragă, uitați, eu nu vă cunosc, dumneavoastră pe mine s-ar putea însă că da, pentru că, atunci când o să vă las în fața gării, puteți foarte bine să-mi luați indicativul și să mă reclamați la patron, ați fost, se vede clar că vă ocupați cu scrisul, că d-aia v-am și luat de acolo, ați fost la Casa Scriitorilor și uitați că acum am onoarea să vă asigur transportul pe distanța fix a zece kilometri și 250 de metri, până la gară, cu toate că, dacă vreți să fiu sincer cu dumneavoastră, dar cine mai spune astăzi ceea ce gândește?, credeți-mă că n-am nici un interes…” (p. 104). Turuiala taximetristului din nuvelă nu-l ajută pe scriitorul din ea să-și pună ordine nici în gânduri, nici în viața lui sentimentală, care se va complica teribil prin reîntâlnirea din întâmplare a marii lui iubiri din tinerețe.

Ca orice prozator realist care se respectă, Florin Toma suprapune această reîntâlnire după douăzeci și cinci de ani cu decupaje și tablouri ale atmosferei provinciale și ale orașului ruinat. Proza e de o finețe care „comută” interesul lectorului de la detaliile întâlnirii propriu-zise la cele ale cadrului în care ea se petrece; și de la ceea ce se întâmplă acum și aici, la capăt de țară, și ce s-a întâmplat în viețile celor două personaje, de la despărțirea lor din tinerețe.

De urmărit în continuare traiectoria greu predictibilă a acestui prozator înzestrat care, după ce a asimilat mai toate tehnicile postmodernismului literar, pare a se întoarce către un realism tradițional și substanțial.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Ioan Moldovan „Multe ar mai fi de spus” apărut la Editura Cartea Românească.

Daniel Cristea-Enache

Cronică apărută în „România literară”, nr. 26/ 2019

-----

Florin Toma, „Depozitul de bătrâni. Album de proză”, Editura Brumar, Timișoara, 2019, 262 p.

Te-ar putea interesa și ....
Carte Vezi toate articolele
Crossuri parteneri