Drama bătrâneții
Autor: Daniel Cristea-Enache pe 05 iul, 10:01 | Carte
Exclusiv
Exclusiv

Volumul lui Markó Béla „Iartă-ne, Ginsberg” (apărut în maghiară la Editura Kalligram, în 2018, tradus apoi în românește de Kocsis Francisko) explorează la vedere și implicit vârstele și „lumile” unui subiect profilat ca atare. 

Fie că e vorba de amintiri din copilărie, în prima secțiune a cărții, fie că sunt fotograme ale unor stări, frământări interioare și contorsionări, importantă și intensă este prezența acestui eu, văzut dinafară și dinlăuntru, într-un discurs pe cât de elaborat, pe atât de autentic. 

 

Markó Béla reușește performanța de a nu disipa această autenticitate printr-o regie prea vizibilă și puneri în scenă de (așteptat) efect literar. Deși cele câteva parabole sunt foarte bine lucrate, ele conducând parcă de la sine dinspre faptul biografic spre elementul simbolic, realismul reprezentării rămâne consistent. Versul este lung și plin de obiecte, lucruri, constituenți „banali” și domestici ai unei vieți, care lasă urme, la propriu și la figurat, în realitatea obiectivă și în memoria afectivă a protagonistului liric. Pe această realitate bogată, „trădată” voit sau nevoit cu fiecare mutare într-o altă casă și într-o altă vârstă, stă subtilul poem „Între”, narativizat și nuanțat, pentru a degaja, la final, semnificația complexă. Cam toate textele din carte au o anumită lungime, necesară ca autorul să-și poată „derula” acest discurs cu atâtea detalii și nuanțe; astfel că „Între” va fi singurul poem pe care-l voi putea cita integral: 

 

„Dacă mă gândesc mai bine,/ am părăsit deja câteva corpuri,/ nu așa, să nu mă înțeleagă nimeni greșit,/ nu vorbesc despre corpul altcuiva, ci despre al meu,/ la fiecare mutare, de exemplu,/ așa cum se arată fără sfială pe pereți/ petele dreptunghiulare,/ pentru că am luat cu mine tablourile,/ locul dulapurilor și al suporturilor pentru flori pe podea,/ ca niște cicatrice pe piele, ori poate-n interior,/ în scobiturile trupului abandonat;/ chiar cu prima ocazie, îmi amintesc,/ când muncitorii de la mutări/ au tras de la perete patul golit,/ în mijlocul camerei încă scăpăra/ smalțul albastru al oalei de noapte,/ poate că astăzi puțini mai știu/ că-n nopțile reci era necesară,/ mama a apucat-o cu obrajii în flăcări/ și a ieșit în fugă din cameră,/ oare ce voi uita aici, ce voi lăsa în urmă cândva,/ colțuri de cameră, plase de păianjen, ventricule,/ șosete găurite, lenjerii murdare,/ manuscrise neterminate,/ totul va fi vizibil, tangibil,/ și nici până azi n-a dispărut din mine teama/ că și aici rămâne un trup despuiat,/ iar cu câteva străzi mai încolo/ e o locuință goală frumos zugrăvită,/ dar până ajungem acolo,/ unde locuim, de fapt?”

 

E de observat aici cum acumularea de lucruri și de goluri lăsate în urmă devine tot mai dramatică și mai semnificativă. Îmbătrânirea este drama poeziei din „Iartă-ne, Ginsberg”, iar scadența inevitabilă a morții e tatonată în toate secțiunile cărții, indiferent de tematica și nota lor stilistică. Inclusiv în această primă parte, a amintirilor mai luminoase din copilărie, cu episoade comice și întâmplări savuroase, moartea își întinde umbra. O mamă își pierde fiul, care, după ce a fost turnat, se spânzură. Suntem în epoca lagărului socialist și mama, după o vreme, nemaisuportând pierderea fiului, se sinucide și ea. Trei dezertori din armată sunt împușcați de milițieni. De lângă calea ferată, într-o iarnă, e adusă cu căruța o femeie moartă, cu „o gambă înghețată” la vedere, a cărei imagine - scrie protagonistul liric - „a dăinuit multă vreme în mine”. Revoluția de la Budapesta, cu mitralierele și uruitul tancurilor ascultate la radio de copilul de câțiva ani, e prinsă în „Ochiul magic” și în aceeași memorie afectivă a autorului care și-o explorează minuțios. Alternarea între perspectiva copilului implicat în aceste scene fără a le înțelege și cea a adultului de mai târziu, care le recuperează doza de dramatism din „vremea aceea”, este operată fin, fără exagerări inutile într-o parte sau în cealaltă. 

 

Dacă în mai multe poeme Markó Béla își „agață” semnificațiile și simbolurile de personaje descrise amănunțit, ascultate atent, portretizate chiar în texte succesive (e cazul cerșetoarei Anna), în altele, la fel de pregnante, paginile iau forma și structura unui dialog interior cu Divinitatea. Răspunsurile sau semnele revelatorii ale lui Dumnezeu lipsind, drama bătrâneții, scandalul suferinței și tragedia morții se încarcă, suplimentar, cu tensiunea interogațiilor morale, tot mai frecvente și mai amare. Un poem extraordinar este „Lumină de paști”, în care omorârea mieilor „cu picioarele legate” și cu capetele izbite „de betonul prăfuit” se face cu un firesc sinistru, la piață, unde „foiesc vânzătorii” și „cumpărătorii aleg”. Focalizarea este dublă, mai întâi pe cumpărătorii care „îl aleg, îl duc, li se taie”, și apoi pe mieii omorâți rapid, „cu cinci-zece centimetri deasupra betonului”. Insistența poetului asupra scenei are o mare acuitate: „își scutură tăcuți capetele/ lânoase bune de ciorbă, sunt obosiți,/ nările mucoase se dilată, se contractă, smiorcăie,/ trăiesc de la o respirație la alta,/ se uită, miros, ascultă îngroziți,/ simt totul, nu înțeleg nimic.”. De aici pornind, parabola începe să se contureze, în același mod elaborat și atent regizat al lui Markó Béla. La rândul lor, oamenii vor fi (dacă nu au fost deja) niște miei omorâți simplu și eficient, în pofida spasmelor interogativ-protestatare. „Nu-i așa - este întrebat un Dumnezeu care nu răspunde - că nimeni nu și-a pus piciorul pe gâtul nostru,/ nu ni s-a vârât sub ceafă/ vârful unui pantof colorat de femeie?”

Markó Béla este un poet de o marcată originalitate, care caută și găsește în lirica lui prilejuri de rememorare, evocare și meditație.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul „Periscop literar” de Ștefan Cazimir apărut la Editura Semne. 

------ 

Markó Béla, Iartă-ne, Ginsberg, traducere din maghiară de Kocsis Francisko, Curtea Veche Publishing, București, 2020, 120 p.

Te-ar putea interesa și ....
Carte Vezi toate articolele
Crossuri parteneri