Dacă traducerea făcută de Agerpres anunțului publicat pe pagina de internet a Casei Albe este exactă, înseamnă că Președintele României, Klaus-Werner Iohannis, „va fi primit” pe 20 august curent la Casa Albă. Așadar nu „este invitat” (ceea ce ar presupune acceptarea invitației și, deci, consensul părților), nu „se va întâlni cu”, nu „va conferi cu” (ceea ce ar implica un raport între egali), ci „va fi primit” (după ce va fi cerut primirea sau va fi fost convocat). Cu ce scop și cu ce semnificație? Lung prilej de vorbe și de ipoteze.

CINE PRIMEȘTE?

Aflat spre finalul primului său mandat, Președintele SUA trebuie să fie dezamăgit de propriul bilanț, chiar dacă nu foarte îngrijorat cu privire la prelungirea contractului său de locație la Casa Albă. A început multe și nu a terminat nimic. A promis o nouă religie care să facă America măreață din nou. Nu a putut furniza nici măcar o nouă liturghie.  

În cea mai mare parte nu este vina sa. A fost sabotat și blocat din interior cu o cerbicie rar văzută. 

Ceea ce a preconizat Donald Trump pentru a opri decăderea superputerii americane și destrămarea ordinii mondiale create de ea, nu a fost și nu putea fi o simplă reformă; trebuia să fie o revoluție. Revoluția are, însă, regulile ei, care numai în aparență au legătură cu democrația. Președintele nu le-a aplicat, socotind, și nu fără temei, că societatea americană nu le va accepta întrucât nu se află într-o stare de spirit revoluționară. De aceea, înainte ca ordinea revoluționară să se impună, a izbucnit contrarevoluția dinastiilor politico-birocratico-corporatiste și schimbarea trumpiană s-a oprit. Aceasta a avut repercursiuni și asupra politicii externe.  

Pe plan extern, America a ajuns a fi angajată pe prea multe fronturi. Aceasta întrucât noile linii de luptă impuse de modificarea viziunii sale asupra rolului pe care dorește și poate să și-l asume în lume, nu au fost trasate simultan cu ștergerea vechilor linii corespunzătoare realităților și logicii bipolarismului și (cvasi)unipolarismului. Deși promisă, retragerea trupelor americane din Afganistan, Irak și Siria nu a avut loc. Soluționarea problemei palestiniene nu a avansat. Arhitectura integrată de securitate în Orientul Mijlociu, în Peninsula Coreea și în Marea Japoniei nu au fost omologate. Litigiul cu Iranul nu s-a tranșat; mai mult, a divizat alianța euro-atlantică. Relația cu Rusia nu a fost resetată. 

În schimb, a fost pornit un război comercial cu China, care, înainte de a-și produce rezultatele pozitive așteptate de industria americană, a anulat exporturile agricultorilor americani pe piața chineză și a scumpit bunurile de consum produse de industria chineză pentru consumatorul american. Mai grav încă decât asta, și decât apropierea ruso-chineză, oarecum împotriva naturii, la care Washingtonul a împins fără să vrea, sunt conflictul strategic escaladat între SUA și UE (dominată de tandemul asimetric germano-francez) și defecțiunea Turciei, care pare a se rupe tot mai mult de NATO pentru a se apropia de Rusia.

În acest context, Axa Varșovia-București devine tot mai importantă pentru strategia euro-asiatică a administrației Trump. Din păcate pentru ea, însă, administrația Obama-Clinton a cedat România Germaniei. Ghinion!

INIȚIATIVE ȘI EȘECURI AMERICANE PENTRU RECUPERAREA ROMÂNIEI

O primă încercare de a readuce România în tabăra americană a fost chiar primirea Președintelui Iohannis la Casa Albă curând după instalarea acolo a Președintelui Trump. Sub aspectul racordării politice a României la strategia globală americană rezultatul a fost zero. Într-adevăr, România a alocat 2% din PIB cheltuielilor de înarmare, așa cum ceruse Casa Albă aliaților din NATO, dar decizia a fost luată de Guvern, fără bunăvoința căruia, promisiunile iohanniste ar fi rămas literă moartă.

A venit apoi „Inițiativa celor trei mări”. Menită a ridica un baraj în calea unui alt Pact Ribbentrop-Molotov, aceasta a fost sabotată de președinția română la Summitul de la București, prin includerea în joc tocmai a Germaniei. Toată politica energetică pe care dorea să o promoveze cu acest prilej Președintele Trump pentru a asigura independența UE față de importurile de gaze rusești, și acelea controlate de Germania, a căzut. Polonia s-a delimitat discret de România și a devenit esențială pentru America, în timp ce relația strategică româno-americană a fost pusă la frigider, până când, s-a spus atunci, la București se va instala o conducere aptă să vadă clar, să se angajeze ferm și să livreze ceea ce promite. 

Chestiunea mutării ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim și experiența președinției române a Consiliului UE au părut că încălzesc din nou parteneriatul strategic româno-american. Pe acest fundal, ca interlocutor legitim s-a profilat șeful Guvernului, Viorica Dăncilă. Vicepreședintele SUA i-a dat mai multe telefoane. Ambasadorul SUA la UE a fost însărcinat să țină legătura cu Guvernul român, scoțându-l din joc pe clintonist-soroșistul Klemm, ambasadorul „statului subteran” american. Șeful executivului american, Donald Trump, părea a înțelege că în sistemul constituțional românesc puterea executivă se găsește la Guvern iar nu la Președinte, care este doar mediator între puteri, și că, prin urmare, omologul său este Dăncilă iar nu Iohannis. 

Din nefericire, de la extaz s-a trecut din nou la agonie. Mult prea slabă pentru a-și impune politica, coaliția de guvernământ PSD/ALDE, în nevolnicia ei, s-a speriat de propriile declarații și, după tradiție, a dat-o la întors, sugerând o mișcare la două capete. Premierul însuși a recunoscut public, fără vreo legătură cu Constituția, că în politica externă (confundată greșit și cu cea europeană) rolul decisiv l-ar avea Președintele României (prostie pe care și presa nu încetează să o alimenteze) și că, în consecință, la el ar fi ultimul cuvânt referitor la toate inițiativele Guvernului implicând acțiunea externă. A venit apoi conciliatorismul păgubos al PSD în raport cu abuzurile prezidențiale. Astfel s-a indicat Americii că suveranismul încurajat de Donald Trump nu va fi susținut la București cu fermitatea cu care este susținut la Varșovia, Budapesta sau Praga, și că orice politică implicând acțiunea ofensivă (cum ar fi de pildă lupta pentru independența energetică a Europei prin includerea rezervelor de gaz natural din Marea Neagră în sistemul european de surse alternative) nu are un aliat disponibil pe malurile Dâmboviței. Să găzduim un scut antirachetă inutil la Deveselu suntem capabili. Să ne folosim atuurile naturale ca vârf de lance la Bruxelles, nu. Ne apărăm prost, și nu atacăm deloc. Așa se face că dosarul românesc a ajuns dinnou la frigider.

IOHANNIS IESE DIN JOBENUL COMPROMISULUI MARILOR PUTERI

Au venit apoi alegerile europene. Sub nasul Guvernului PSD/ALDE (și să nu uităm că pe atunci Liviu Dragnea era încă în libertate, unde fără succes, după cum era de așteptat, își negocia salvarea individuală) scrutinul a fost masiv fraudat. O altă probă de neputință într-o lume în care câștigătorul ia totul.

Deși neutră, în raport cu aceste alegeri, Casa Albă a înțeles nu doar că a pierdut România, ci și că pierderea poate fi pe termen lung. De asemenea, obligația de a scurta frontul est-european și de a compensa cumva tot mai amenințătoarea pierdere a Turciei, repliindu-se la nordul Dunării, a convins Washingtonul că nu poate lăsa politica Bucureștilor exclusiv la mâna hegemonilor europeni. (Căci românii nu mai au aproape nici un cuvânt de spus în această politică.)  

Pe principiul conform căruia „dacă nu îți poți înfrânge adversarul este mai bine să i te alături”, au fost inițiate, inclusiv cu sprijinul unor state neutre, negocieri germano-franco-americane referitor la împărțirea influenței străine în România. Cam ca în secolele XIX și XX. Cum această influență se exercită prin intermediul unor prepuși români, s-au căutat zonele de teren românesc mai tare pe care greii ordinii mondiale să poată păși fără teama afundării în nisipurile mișcătoare ale unor partide (inspirate de interesele naționale sau nu) incapabile să își țină promisiunile întrucât neștiind să vrea nu pot să poată (sic!).

În relațiile internaționale singurul glas auzit este cel al puterii. Semnul puterii nu este capacitatea de a stabili regulile jocului (cum o face, de pildă, Parlamentul României), ci din a impune excepțiile de la aceste reguli (cum au făcut-o, de pildă, Președinții Băsescu și Iohannis). Iar proba puterii este victoria. Cel care se retrage de pe câmpul de luptă, fie și sub cuvânt că iubește pacea, este totdeauna învinsul. Învingătorul nu se retrage niciodată.  

Puterile care vor să ne controleze caută în România interlocutori puternici pentru că numai pe aceia se pot sprijini. Cel care nu opune nici o rezistență nu asigură nici un sprijin. Străinii sunt gata să negocieze chiar și cu forțele naționale, dacă acelea sunt puternice. Atunci când ele sunt nevolnice, competența individuală nu constituie un argument convingător. Trădarea este preferată competenței. 

Iată de ce, în construcția compromisului puterilor „suzerane”, Președintele Trump, obligat să aleagă între suveraniștii competenți care se opun hegemonismului franco-german, adică rivalilor SUA, și globaliștii trădători, coadă de topor în mâna respectivilor rivali, s-a îndreptat spre cei apți să își impună voința la nivel național, iar nu spre cei care fac din cedare principala lor virtute. 

La urma urmei, America este destul de puternică spre a-i calibra convenabil pe toți cei aleși de alții la București. Eu unul nu sunt convins că lucrurile stau chiar așa, dar așa se gândește la Washington de multă vreme. Convocarea lui Klaus Iohannis la Casa Albă face parte din acest proces de calibrare. Ea este, desigur, și un test pentru a se vedea dacă materialul este prelucrabil.

GARANȚII, CONTRAPONDERI ȘI VARIABILE

Fie și acceptat de SUA, Klaus Iohannis nu este omul SUA. (Cel mult ar fi simpatizat de „statul subteran” american, dar și asta numai ca „tovarăș de drum”.) De aceea i se cer prețuri și garanții. 

Se vorbește intens despre „cedarea” resurselor energetice din Marea Neagră sau asigurarea neimplicării militarilor americani aflați în România în scandaluri penale, indiferent de vinovăția lor. Un președinte american care se vrea reales nu lasă ca cetățenii americani să fie urmăriți penal de autoritățile judiciare ale unui alt stat, fie el și aliat. 

În mod normal, ambele subiecte sunt de competența altor puteri statale, iar nu de cea a Președintelui României. Este imposibil ca Donald Trump să nu o cunoască. În plus, SUA nu are direct nevoie de gazul românesc, iar companiile americane au rezerve mult mai mari de exploatat în alte părți ale lumii. Desigur, averea românească nu este de lepădat, dar nu s-ar face din ea chiar un cap de țară dacă nu ar servi planurilor strategice regionale ale Washingtonului, mai mult decât intereselor sale economice. 

Iată motive pentru care, dincolo de obținerea unor asigurări din partea lui Klaus Iohannis în chestiunile menționate, gândind că „ce-i în mână nu-i minciună”, se pare că America va dori să își „rezerve” Guvernul României și în acest sens, precum și în schimbul susținerii în alegerile prezidențiale, ar putea solicita încetarea războiului de gherilă purtat, cu prețul dezordinii sociale și a blocajului administrativ, de Palatul Cotroceni împotriva Palatului Victoria. Ceea ce ar duce și la atingerea unui obiectiv urmărit de orice putere străină care vrea să controleze politica unei țări cu resurse de interes pentru ea: stabilitatea și liniștea internă.  

Instabilitatea internă actuală din România este rezultatul luptei dintre puterile străine care vor să o domine. Dacă ele își împart prada, liniștea se va instala aici. O liniște asemănătoare cu cea a cimitirelor, este drept, dar liniște. 

Dacă Președintele României va fi „german” (nu din punct de vedere etnic, ci geopolitic), drepturile României în UE vor fi gestionate de francezi (Dacian Cioloș & Co. sunt deja în blockstart), iar Guvernul va fi „american”, în principiu toată lumea va fi „mulțumită”. Rusia va lucra, desigur, prin toți aceștia și balansând între ei. 

Așa se explică de ce PSD pare a-și pune ca obiectiv, nu câștigarea alegerilor prezidențiale, ci doar ajungerea în turul doi. Dacă finala s-ar juca între Iohannis și Barna, s-ar repeta situația din 2000 când adversarii jurați ai lui Ion Iliescu au votat cu acesta pentru a evita alegerea lui Vadim Tudor. Acum PSD, spre și mai marea și nedoriata sa decredibilizare, încurajat și de SUA, l-ar susține pe Iohannis.

Tragedia de la Caracal este variabila care a intervenit tulburând o înțelegere deja făcută. Acolo s-a developat pentru toți românii falimentul justiției selective promovate și protejate (după Băsescu) de Klaus Iohannis. „Statul de drept” iohannist s-a dovedit total nepregătit pentru apărarea cetățenilor, el fiind antrenat exclusiv pentru tranșarea luptelor politice fără legătură cu interesele reale ale cetății. În consecință, candidatura lui Iohannis este tot mai greu de susținut în fața românilor care, totuși, vor vota.  

Urmarea este limpede și ea clarifică misterul convocării la Washington. Pentru ca acordul celor mari care ne pun nouă conducătorii să funcționeze în actualele condiții din România statului mafiot, America trebuie să dea un semn de susținere mai clar pentru Iohannis, iar prețul acestei susțineri, evident mai mare, trebuie renegociat. Asta se va întâmpla pe 20 august, după ce pe 10 august nu vom avea decât un parastas dansant comemorând o lovitură de stat eșuată cu un an în urmă. 

Înțelegând aceste adevăruri vom fi, poate, mai liberi, cum spune evanghelistul, dar nu și mai fericiți. Așa cum avertizam încă din 1997, românii au ajuns să trăiască, la fel ca în perioada otomană, sub conducători unși în afara țării, potrivit unor interese străine lor. Cu acest adevăr va trebui să trăim; sau să murim. Dar de va fi să murim, mai bine să o facem în luptă, contestându-l. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News