Confesiuni și jurnale e o operă de artă grafică și un volum complex cu frumusețea unui album. Textul propriu-zis este segmentat sau încadrat de imagini reprezentative și ilustrative, iar în marginea lui, pe o bandă albă lăsată, la stânga paginii, de la primul rând până la ultimul, o multitudine de note va ajuta lectura celor mai puțin familiarizați cu creația lui Baba.

Textul și imaginea se completează excelent, iar într-o fotografie, de pildă, pe care o văd aici pentru prima oară, îi avem pe Sadoveanu și Baba, primul pictat de al doilea, despărțiți de șevaletul pe care este fixată pânza viitorului tablou. Pictorul stă cu spatele la fotograf (nemenționat), iar în fața sa, în planul mai apropiat, e Sadoveanu „al lui”, urmat, în planul mai îndepărtat, de Sadoveanu cel real, stând într-un fotoliu cu brațele întinse seniorial peste ale acestuia.

La data când începe lucrul la tabloul ce va deveni faimos, Baba nu era într-o situație prea comodă și încerca să se facă plăcut forurilor atât prin tablouri cu clasa muncitoare, cât și prin ilustrații la un roman precum Mitrea Cocor, o rușinoasă contribuție sadoveniană la proza timpurilor noi. Spre deosebire de spatele îngust al încă marginalizatului Arghezi, al lui Sadoveanu era lat politicește și îi putea oferi protecție pictorului denunțat ca „formalist”. Dacă Maestrul va fi mulțumit de portret, greu se va mai găsi cineva care să-i reproșeze ceva portretistului: acesta e calculul pe care și-l va fi făcut Baba, nedeclarat ca atare în excursul memorialistic, cu atât mai puțin în fragmentele de jurnal ținut „la cald”.

Epoca nu era prea îngăduitoare cu asemenea confesiuni

Scrisul e al unui artist care a trăit multe. Dacă paginile dedicate, la începutul volumului, copilăriei și adolescenței sunt scrise corect, dar fără intensitate, notațiile de jurnal din timpul celui de-al doilea război mondial sunt absolut remarcabile, prin capacitatea pictorului încă tânăr (avea 38 de ani în 1944) de a trăi pe mai multe planuri, în două lumi, cu aceeași febrilitate devenită autenticitate literară. Baba asista uluit și terifiat la coșmarul apropierii frontului de Iași, după ce trecuse deja printr-un refugiu, de la Oradea, după Dictatul de la Viena și pierderea Ardealului de Nord de către România.

Locuințele și orașele și le tot schimbă, după ce se despărțise, la 15 ani, de Craiova natală. Caransebeș, București, Timișoara, Iași, Lugoj, Făget, Lipova (unde e mobilizat după 23 august 1944), din nou Iași, iarăși București: sunt locuri unde se fixează și de unde se desprinde, cărându-și de colo-colo „casa” și uneltele profesionale, alături de o soție, apoi de o alta, mulțumit și nemulțumit de ce pictează, obsedat de „esențialul de expresivitate”, de natură, de „nucleul familiei” și de emoția ce trebuie transmisă privitorului. Un adevărat credo artistic, în 15 puncte, e transcris la ora 11 seara, pe 11 iulie 1944, după ce în însemnarea anterioară, din 22 iunie 1944, artistul se referea la Iașiul mult-iubit, din care fugise la apropierea Armatei Roșii. Citim, așadar, manifestul său estetic. În următoarea consemnare de jurnal, după o pauză, istoria se apropie cu agresivitate de universul pictorului și e gata să-l destrame:

„S-au întâmplat multe de când n-am mai scris. Astă seară s-a anunțat pierderea Iașului nostru drag. Am rămas amândoi muți. Aproape nu puteam crede. Aveam impresia că a murit o ființă iubită. S-a sfârșit. Așteptăm îngrijorați cele ce vor urma. Care va fi soarta noastră?” (p. 76).

Însemnarea este din 22 august 1944; cea care urmează, din 28 august, se va referi la întoarcerea armelor, care-l uluiește pe bietul artist confruntat cu modificarea datelor și reperelor războiului.

Baba va căuta să supraviețuiască, adaptându-se și ajustându-se, pe cât posibil, la etatizarea artei și controlul ei ideologic strict

După război și după instalarea la noi a regimului comunist, Baba va căuta, cum spuneam, să supraviețuiască, adaptându-se și ajustându-se, pe cât posibil, la etatizarea artei și controlul ei ideologic strict. Încearcă să nu facă prea multe concesii, și totuși le face, „orientându-se” tematic în sensul directivelor oficiale, dar păstrând un „rest” personal de nealiniere artistică. Artistul va deveni membru corespondent al Academiei, va călători în țările socialiste și în Occident, va fi apreciat în Uniunea Sovietică, lucrările i se vor achiziționa - și epoca în care tremura la gândul că portretul făcut lui Sadoveanu nu-i va plăcea maestrului rămâne în urmă. Acum Baba însuși e un maestru, iar tinerii artiști îl recunosc ca atare.

Se întâmplă însă ceva ce pare curios, dar care e definitoriu pentru conștiința mereu frământată a artiștilor. Cu cât Baba are mai mult succes, cu cât călătorește mai mult, expune mai mult, primește mai multe onoruri, cu atât e mai melancolic și mai trist. Nu mai înțelege „zăpăceala picturii de azi” și îi vine iar „o poftă” să picteze portrete:

„M-am uitat astăzi mult la o reproducere a Portretului unui tânăr de Lorenzo Lotto de la Veneția și la Cranach. Zăpăceala picturii de azi a distrus toate bucuriile acestea mari, pentru ce dracul în fond? Pentru niște șabloane inexpresive.” (p. 242).

Însemnarea - cu tot cu drăcuiala de mare artist - este din 10 decembrie 1964, dinspre finalul acestui volum atât de substanțial prin experiențele existențiale și artistice. La acea dată, Corneliu Baba se apropia de 60 de ani și avea încă 30 în față, fără să o știe.

Săptămâna viitoare voi scrie despre romanul Perechea dragoste, perechea moarte de Flaviu George Predescu, apărut la Editura RAO.

---

Corneliu Baba, Confesiuni și jurnale, volumul I (1944-1965), ediție îngrijită de Maria Muscalu Albani, Editura Muzeul Național de Artă al României, București, 2018, 272 pag.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News