Iată articolul intitulat Banat, scris de Edward N. Luttwak:

„Europa de azi nu duce lipsă de orașe multiculturale, mari și mici, dar în fiecare din acestea există o naționalitate indigenă, iar toate celelalte naționalități sunt considerate, într-un fel sau altul, nou-veniți, indiferent dacă sunt împământenite sau considerate, în continuare, drept imigranți. În Europa am găsit întotdeauna state binaționale sau multinaționale, dar diferitele naționalități nu s-au amestecat prea mult deoarece, în mare, erau distribuite în provincii și regiuni diferite. Statele, regiunile și provinciile binaționale au fost și sunt mult mai des întâlnite, iar acest tip de dualitate a tins să genereze tensiuni, uneori chiar și violență.

Un element decisiv în plăsmuirea viitorului Banatului

A existat o excepție de la toate categoriile de mai sus, unica regiune multiculturală a Banatului, locul meu de baștină, pe atunci numit „ținutul Timiș”, dar care și-a redobândit numele istoric de Banat în 1960. Era o zonă clar multiculturală: în momentul în care s-a proclamat o republică independentă a Banatului, care a durat numai o scurtă vreme, după destrămarea Imperiului Habsburgic în octombrie 1918 – pentru a păstra caracterul unui teritoriu vizibil mai avansat decât zonele înconjurătoare – numele acesteia a fost „Banater Republik” pentru vorbitorii de germană, „Banáti Köztársaság” pentru locuitorii maghiari, „Republica bănățeană” pentru români și „Банатска република” pentru sârbi.

Chiar și această multinațiune cvadripartită, deja unică în Europa, subaprecia grav multiculturalitatea existentă, deoarece existau două comunități separate vorbitoare de maghiară, fiecare cu instituțiile sale ecleziastice și conducătorii lor separați, maghiarii catolici și calviniștii ardeleni, precum și două comunități germane ale căror limbi erau foarte diferite, catolicii șvabi și sașii luterani – iar apoi mai erau și evreii, o proporție mică din populație dar, bineînțeles, o populație foarte activă. Unul dintre aceștia a fost Otto Roth (1884-1956), conducătorul („comisarul”) Republicii Banat. Roth și susținătorii săi au încercat să păstreze independența noii lor republici prin orice mijloace posibile, inclusiv prin căutarea apartenenței la imperiul francez, ca o extra colonie – deoarece în acele momente Franța avea cea mai mare influență, atât în regiune, cât și în crearea tratatului de pace de la Trianon din 1921, care a alocat Banatul Regatului României.

Tatăl meu și fratele lui, au fost mândri să devină ofițeri de cavalerie rezerviști ai Armatei Române

Ce s-a întâmplat pe urmă a fost un element decisiv în plăsmuirea viitorului Banatului, dar poate ar fi mai exact să spunem că important a fost ceea ce nu s-a întâmplat: în ciuda îngrijorărilor răspândite, autoritățile române nu au scos în afara legii, nu au închis, nu au confiscat și nici nu au adus vreun fel de daune excelentelor școli publice care au făcut din Banat o regiune avansată și prosperă. Nici nu s-au amestecat în mersul școlilor sau al organizațiilor de binefacere ale diferitelor comunități. Otto Roth însuși, capturat de trupele române în mai 1919, în momentul colapsului Republicii Banat, a fost eliberat nevătămat după câteva luni, deschizându-și mai apoi un birou de avocatură în Timișoara. Faptul că, de-a lungul vieții sale, atât înainte cât și după republică, prietenii săi cei mai buni erau români a reprezentat un aspect foarte bănățean al aventurii sale politice. În acel climat aparte, atât tatăl meu, cât și fratele lui, au fost mândri să devină ofițeri de cavalerie rezerviști ai Armatei Române. Tatăl meu era o persoană sociabilă și avea prieteni germani, maghiari și evrei în Arad, dar și-a făcut prieteni români în cercul de prieteni ai mamei mele din Timișoara, la clubul de tenis – un sport pe care mama l-a practicat toată viața.Când peste această amiciție multiculturală a dat marea încercare a celui de-al Doilea Război Mondial, începând cu atacul asupra Iugoslaviei, care i-a afectat pe sârbi, rezultatul a fost un triumf.Comunitatea sârbă a absorbit în mod ilegal rudele refugiate, dar cu acordul tacit al autorităților.

„Tatăl meu a fost singurul evreu care să adăpostească prietenii germani”

La sfârșitul războiului, nou-venitele trupe rusești îi considerau naziști pe toți germanii, din amândouă comunitățile, dar tatăl meu nu a fost singurul evreu care să adăpostească prietenii germani, inclusiv dezertori din rândurile SS care îi fuseseră angajați și care îl ținuseră bine informat de-a lungul războiului (fuseseră recrutați cu forța ca „volksdeutsche”).

Cât despre evrei, diferiții conducători ai comunităților locale, incluzând, în mod special, arhiepiscopul român-ortodox, precum și angajații municipali și de stat au conspirat să anuleze efectele tuturor legilor și regulamentelor antisemite succesive care i-au afectat negativ și au pus în primejdie și chiar ucis pe evreii din alte părți ale României, în timp ce însăși conducătorii comunității evreiești – care au fost în mod notabil pasivi în alte părți – au fost curajoși și hotărâți în Banat, ajungând, în mod faimos, până la Antonescu însuși, în biroul său din București, pentru a-l convinge să anuleze un fatal ordin de deportare.

„Două lucruri care descriu diferența bănățeană pentru evreii din orașul meu natal, Arad”

Este suficient să menționăm două lucruri care descriu diferența bănățeană pentru evreii din orașul meu natal, Arad: în primul rând, tatăl meu și-a păstrat de-a lungul războiului automobilul american masiv și decapotabil, conducând cu familia și prietenii în mașină pentru că era ceva… inobservabil; în al doilea rând, numărul total de evrei arădeni uciși a fost de șapte persoane dintr-un total de mai mult de 13.500 – și au fost omorâți de trupele maghiare care au dat buzna în oraș chiar înainte de sosirea Armatei Roșii, restul fiind adăpostiți în siguranță, inclusiv bărbosul rabin reformat care a trecut bulevardul până la biserica ortodoxă, unde i-au pus un potcap ca să arate a preot. Cât despre Timișoara, Otto Roth a trăit acolo în pace, la fel ca și părinții mamei mele și ca restul lumii. Numărul de provincii, regiuni și localități din Europa, de la Atlantic până la schimbătoarea graniță rusească, care să poată egala recordul Banatului referitor la numărul de supraviețuitori evrei este exact zero. Același lucru este adevărat și pentru germanii clasificați ca „volksdeutsche”, care în alte părți din Europa au fost jefuiți și deportați.

Acum, când tensiunile interculturale sunt cronice în multe părți ale Europei, o istorie completă a Banatului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar aduce o valoroasă contribuție publică deoarece, în cazul acestei regiuni, lucrurile care nu s-au întâmplat nu au fost un non-eveniment, ci o izbândă.”

Articolul se găsește pe: https://revistacultura.ro/2020/banat/

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News