Opera Omnia
Autor: Daniel Cristea-Enache pe 06 sep 2020 / 09:18 | Carte
Exclusiv
Exclusiv

La numai câțiva ani de la editarea a trei volume consistente sub titlul „Opera poetică” (2016-2017) și de la publicarea unuia nou, „Efecte 2.0” (2017), Liviu Ioan Stoiciu revine cu o antologie din seria celor cuvenite laureaților cu Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia de la Botoșani. „Stricarea frumuseții” constituie, conform notei autorului, o selecție din toate cele 16 volume originale, așezate într-o ordine ce răstoarnă cronologia: de la cel mai recent și până la pre-debutul editorial.

Ca și cum ar transforma superstiția (și înfrângerea ei) în criteriu cantitativ, Stoiciu a ales câte treisprezece poeme din fiecare volum, nefavorizând nicio etapă și vârstă a creației. Din 1976 și până în 2017 sunt peste patru decenii de poezie scrisă sistematic și publicată ritmic, indiferent de contextul social și politic, de perioada istorică a ceaușismului sau a „tranziției” postrevoluționare, de Revoluția însăși (la care poetul, ca opozant civic, a luat parte); și, de asemenea, indiferent de tribulațiile biografic-existențiale ale autorului. Precum la Dan Stanca, cu proza, poezia este pentru Stoiciu un mod de viață mai profund și mai complex decât cel al existenței propriu-zise. Scriitorul dă impresia că nu poate respira fără să creeze poeme și să le introducă în circuitul receptării publice și critice, participând apoi, cu răsuflarea tăiată, la felul în care ele sunt primite. Aceasta fiindcă Stoiciu are o încredere nețărmurită atât în capacitatea liricii de a da corp și substanță vizionarismului unui „emitent” inspirat, cât și în aceea a criticii de a face analiza, interpretarea și judecata de valoare. Dincolo de individualitatea autorului, a oricărui autor valoros, se vede la el un individualism pronunțat, un refuz explicit ori implicit de a aparține unei grupări literare sau chiar unei generații precum aceea „optzecistă”. Inclusiv în antologia colectivă „Băutorii de absint” (2007), pe a cărei copertă apărea alături de Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, făcea figură separată și părea a fi „dintr-un alt film”.

La antipodul autorilor care merg împreună cu generația lor, justificându-se prin adeziunea inițială la o poetică luată ca model, Stoiciu și-a creat un culoar al său, pe care a mers de unul singur, la propriu și la figurat. Intertextualitatea, atât de bine reprezentată la alți „optzeciști” postmoderniști, e practic absentă în poezia lui. Spre deosebire de autorul postmodern care angajează un dialog cu precursorii și înscenează un spectacol de citate, aluzii și parafraze culturale, Stoiciu, un continuator mai degrabă al modernismului expresionist, transformă aproape fiecare poem din antologia selectivă „Stricarea frumuseții” într-o decisivă probă textuală. Mereu suntem, în cazul acestui poet, sub semnul lui „acum ori niciodată”. Firește că o asemenea notă de urgență repetitivă, de culminație paroxistică în recurență ar fi involuntar comică, de nu chiar ridicolă, în cazul unor poeți mai puțin înzestrați. Dar lui Stoiciu percepția intensă a realității prozaice și simțul tragic cu care primește secvențele banale ale unui „desfășurător” existențial i se potrivesc, ele fiind, așa zicând, consubstanțiale viziunii sale poetice.

Critica a remarcat culoarul de individualitate artistică și personalitate puternică pe care autorul nostru evoluează, ca într-o continuă „transă” poetică, de peste patruzeci de ani. Capitolul de referințe critice de la finalul antologiei este un regal interpretativ, cu nume rezonante. Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop, Al. Cistelecan, Al. Călinescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihăieș, Radu G. Țeposu, Mircea Iorgulescu, Gheorghe Perian, Ion Negoițescu, Virgil Ierunca, Gheorghe Grigurcu, Răzvan Voncu, Ioan Holban: critici din diferite generații s-au pus de acord asupra originalității poetului neîncadrat și neîncadrabil într-o generație, dar fidel propriei sale formule artistice, pe care o explorează din interior și o saturează. Perceperea halucinată, post-bacoviană, a realității imediate și perspectiva dramatică ori tragică în care sunt etajate semnificațiile, această capacitate de a converti uzualul în insolit și prozaicul în nefiresc dau poeziei anvergură și intensitate. Textele poetice din antologie sunt de obicei mai lungi. Mai întâi, fiindcă Stoiciu folosește modalitățile limbajului comun, unul mai degrabă „epic” decât liric, și adesea montează dialoguri între personaje surprinse în actul vorbirii de un observator implicat, care el însuși reflectează și monologhează în paralel. Structura expozitivă și nota descriptivă a comunicării obișnuite, efortul de a relata „ce și cum”, „când și unde”, „în ce fel și de ce”, o acoperă cu detalii pe cea reflexivă, manifestată și ea. Pare că nu vom putea găsi lirism în asemenea poeme întinse și gălăgioase, în care toți vorbesc deodată, ca în „La Lilieci” al lui Sorescu, și în care finalul unui enunț nu se suprapune cu capătul versului.

În al doilea rând, Stoiciu lucrează cu o suprafață mai întinsă a textului poetic nu numai pentru a intra în logica expozitivă a comunicării obișnuite, a celei orale, ci și pentru ca acumularea de fapte, de amănunte, de impresii, de stări să ducă poemul spre o fază a intensității. La deplina maturitate artistică, în volumele din ultimii ani, poetul a devenit un adevărat maestru în a regiza debordarea semnificațiilor dramatice și tragice peste marginile poemului care, deopotrivă, le conține și nu le mai poate conține. Dar și în aceste cărți ale autorului pe deplin format, se observă plăcerea discursivă a acumulării de tensiune lirică și a precipitării de sens tragic. Glumind puțin, aș spune că post-expresionismul lui Stoiciu este unul mai limbut decât cel consacrat. Drama acestor poeme nu e aceea a lipsei de sens, ci, dimpotrivă, a abundenței marcajelor de semnificație existențială. Personajul central vede în orice îl înconjoară semne pe care se străduiește din răsputeri să le descifreze și să le decodeze. Eroul nu are paranoia vidului de sens, ci a prea-plinului de semnificație.

Atipic pentru generația 80, dar inconfundabil pe „culoarul” pe care scrie și publică de patru decenii încoace, Stoiciu s-a impus ca un mare poet român contemporan. O cronică la o asemenea antologie selectivă dintr-o operă poetică devine, de la sine, laudatio.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Dumitru Popescu „Teatrul vârstelor” apărut la Editura Hoffman (http://www.editurahoffman.ro/colectia/teatrul-varstelor-dumitru-popescu.html?limit=100)

 

----

Liviu Ioan Stoiciu, „Stricarea frumuseții”, prefață de Gheorghe Grigurcu, laudatio de Ion Pop, Editura Rocart, Pitești, 2019, 296 p.

 

 

 

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și ....
Carte Vezi toate articolele
Crossuri parteneri