Oscarul la ora schimbării. Înfrângerea marilor legende
Autor: Magda Mihăilescu pe 10 feb, 16:05 | Film

Penelope Cruz în momentul în care statueta este înmânată lui Bong Joon Ho pentru cel mai bun lungmetraj internațional pentru „Parazit”

Nu știu dacă sud-coreeanul Bong Joon-ho, marele câștigător al acestei ediții istorice a Oscarurilor, s-a ținut de cuvânt și a băut până dimineața, cum promitea în cuvântul său de mulțumire. Un lucru este, însă, sigur: victoria sa a fulgerat istoria cinematografului, cel puțin pe cea văzută prin prisma Oscarurilor. 

Un premiu suprem atribuit, pentru prima oară, unui film nonanglofon, acompaniat de alte trei distincții la categorii majore - regie, scenariu original, lungmetraj internațional- spune multe nu numai despre Academy of Motion Picture Arts and Sciences (AMPAS), în plină zbatere de smulgere din conservatorismul vechilor coduri de funcționare, ci și despre incertitudinile bătrânului Hollywood.

Ni s-ar putera aminti că și Alfonso Cuaron, cu emoționantul său Roma, vorbit în spaniolă, trecuse, cu un an în urmă, pe lângă performanța de acum a sud-coreeanului. Numai că cineastul mexican este binecunoscut în industria cinematografică americană, a lucrat acolo (Gravity), pe când numele lui Bong abia prinsese aripi. Poate, totuși, ar fi trebuit să ne gândim mai mult nu numai la cariera filmului său Parasite, cu al său Palme d 'Or, poate ar fi trebuit să nu ignorăm istoria de dată recentă a filmului din Coreea de Sud, în plină expansiune și înflorire.

Veteranul Im Kwan-taek, până mai ieri unul dintre puținii cunoscuți (Premiul pentru regie la Cannes în 2002 pentru Beat de femei și de pictură) are astăzi urmași: Hang Song-soo, Lee Chang-dong, ultimul remarcat la Cannes acum doi ani cu Burning (după Murakami, tradus la noi În flăcări). Poate, cred, am fi fost mai puțin surprinși. Ce-i drept, dinamica plasărilor pe orbita internațională, avalanșa predicțiilor, voluptatea ghicirii strategiilor, a jocurilor, mai mult ne încurcă decât ne limpezesc orizontul.

Satirei sociale feroce, cu revărsare într-un neașteptat și deconcertant grand-guignol, Parasite, iubit de majoritatea criticilor la Cannes, înainte de a fi premiat, nu i s-a prevăzut o cale regală a succesului. Îmbrățișările erau destinate, atunci, pe Croazetă, lui Tarantino, cu melancolicul One Upon a Time in Hollywood. Nu a trecut chiar mult timp și a venit Mostra venețiană, cu Joker al lui Todd Philipps, care a dat peste cap ierarhiile.

Sintagma "Film de Oscar" era pe toate buzele, fantoma lui Joaquim Phoenix ne bântuia nopțile și, pentru nu-i lăsa pe americani singuri, deși Scorsese aștepat la Veneția până în ultimele zile, doar-doar va termina Irishman, nu a avut noroc cu calendarul, numele filmului său, de nimeni văzut, circula tot mai mult în tandem cu Joker, în proiecția viitoarelor Oscaruri. Pe ultimul parcurs al cursei a răsărit britanicul Sam Mendes cu 1917, repede adoptat în categoria celor mari; cinematograful american era, oarecum, dator la capitolul Primul război mondial iar peliculele demne de luat în seamă fuseseră realizate într-o epocă în care tehnologia nu permitea ieșirea în câmp deschis.

Abia istoria celei de a doua conflagrații va beneficia, pe ecran, de amploarea respirației. Sam Mendes a plonjat în universul dramelor individuale, mereu tușante când este vorba de tineri, având de partea sa toate îndrăznelile tehnicii; iluzia planului lung este întreținută cu iscusință, imaginea lui Deakins - admirabilă și, aproape că nu a mai fost nevoie de altceva pentru a cuceri adeziunea criticii. Premiile BAFTA au sporit cota încrederii, încât în preajma celei de a 92-a ediții a Oscarurilor, 1917 conducea în majoritatea topurilor și a predicțiilor. Comentatorii Variety, biblia industriei cinematografice americane, care rar greșesc, îl dădeau drept mare câștigător până în ultima zi. Buni cunoscători și ei ai meandrelor acestei lumi, cei de la Hollywood Reporter au jucat aceeași carte, deși ar fi dorit să câștige Tarantino.

Și colegii mei conaționali, deși au iubit mai mult Parasite, i-au prezis o victorie tot lui Mendes. Mai aproape de ceea ce s-a întâmplat au fost francezii. Pentru unii, 1917 este "praf în ochi". Rezultatul îl cunoaștem. Filmul lui Sam Mendes va părăsi scena Oscarurilor cu trei premii tehnice, imagine (Roger Deakins), mixaj de sunet și efecte speciale. Todd Philipps se va mulțumi cu o mare izbândă, cea demențială, a lui Phoenix în Joker și un premiu abia observat, cel pentru Cea mai bună coloană sponoră, atribuit lui Hildur Guoandottir.

Brad Pitt cu Oscarul său pentru rolul secundar din Once Upon a Time va fi mângâierea lui Tarantino. Cât despre Scorsese...nu știu dacă odată cu acest insucces răsunător apune o epocă, dar viața marilor legende nu va fi prea ușoară. Cu celelalte distincții cuvenite actorilor s-a mers la sigur: Renée Zellweger pentu Judy, Laura Dern pentru Cel mai bun rol secundar în Marriage Story. Probabil că nici Academia nu și-a propus să contrazică neapărat toate așteptările, ținta sa fiind mai mare, schimbarea la față, atât de așteptată. După ce s-a spus că nominalizările pentru actuala ediție au însemnat un pas înapoi în raport cu cele ale anului trecut, nu tu femei-regizoare, nu tu cineaști de culoare ("O selecție masculină și albă"), după ce haștagul OscarSoWhite s-a reactivat, AMPAS va trebui să gestioneze mai atent politica de lărgire a componenței sale.

Din 2016 în structura sa există câteva sute de profesioniști din lumea întreagă: asiatici, sud-americani, europeni. 39% dintre noii veniți nu sunt americani. În 2017 Monnlight a surclasat La, La land. Au venit, apoi, cei doi amigos mexicanos , Guillermo del Toro (Forma apei) și Alfonso Cuaron (Roma) care au câștigat Oscarul pentru cel mai bun regizor. Dacă anul trecut un film precum Green Book, cu povestea prieteniei dintre un italo-american și un afro-american a conciliat, într-un fel, o Americă divizată, anul acesta Academia a introdus o pată de culoare adusă din Asia, dar, mai ales, a dat dovadă de curaj premiine un film în ultimă instanță despe lupta de clasă, venit, cum remarca un observator, dintr-o țară în care respectivele cuvinte sunt interzise.

Ar fi nedrept să nu remarcăm că recentul Oscar validează și politica de selecționare și alegerile Cannes-ului, întrucât ceea ce s-a petrecut ieri noapte a mai marcat un record: în întreaga istorie, s-a mai întâmplat numai de două ori ca un film premiat cu Palme d'Or să-și adjudece și statueta pentru Cel mai bun film. Predecesorii au fost Billy Wilder în 1946 cu Otrava și Delbert Mann cu Marty, în 1955. Sunt semne ale schimbării unor instituții socotite îmbătrânite în vechi ticuri, și, după cum se vede, el nu trebuie ignorate. Modificarea sistemului de votare a trofeului suprem indică o opțiune surprinzătoare. Această categorie nu mai depinde de votul majoritar al celor 8649 de membri ai Academiei ci de un scrutin preferențial.

O echipă alcătuită din 10 specialiști numiți, nu votează pentru un film nume, ci clasează toate lungmetrajele în ordinea preferinței. Câștigă filmul plasat în frunte. Și, poate, în cele din urmă, dar nu la urmă de tot, ar mai fi de adăugat o premieră, dincolo de "zdrobirea palmaresului de către un sud-coreean", cum s-a spus. Într-o lume a globalizării, în care pe lângă binefaceri își fac loc și efecte perverse, unul fiind, paradoxal, chiar divizarea, cinematograful se dovedește, tot mai a mult, indiferent de limba în care se exprimă, un limbaj al unificării.

Te-ar putea interesa și ....
Film Vezi toate articolele
Crossuri parteneri