Povestirile unui scriitor nonagenar
Autor: Daniel Cristea Enache pe 13 sep 2020 / 08:37 | Carte
Exclusiv

Nonagenar fiind, Dumitru Popescu dovedește o vitalitate artistică invidiabilă: după câteva romane publicate în ultimii ani și pe care le-am comentat în „România literară”, iată un volum nou, de povestiri, scrise în 2019 și 2020 și reunite sub titlul „Teatrul vârstelor”.

Inițial l-am bănuit pe autor că și-a recuperat texte mai vechi, reeditându-le fie în forma lor inițială, fie într-una nouă. Însă mai multe povestiri din carte conțin situații și detalii din realitatea românească prezentă, dovadă nu numai că autorul le-a scris acum, la această vârstă, ci și că el își păstrează spiritul de observație. Prozatorul are acuitate vizuală și auditivă, conturându-și personajele, la un prim nivel, nu atât prin descripție (deși descrierile nu lipsesc), cât prin surprinderea gesturilor, mimicii, inflexiunilor vocii, într-o „traducere” spontană a unui temperament și a unui caracter. Urmează, în „desfășurătorul” povestirii și în chiar modul ei de constituire narativă, analiza destul de amănunțită făcută personajului feminin sau masculin care se manifestă. Felul în care ea sau el se comportă, discută, ridică vocea, micile gesturi însoțitoare, registrul expresiv în care sunt rostite cuvintele: toate sunt analizate „la rece” de un observator care este ori naratorul, ori unul dintre personaje, ori, cel mai adesea, un personaj-narator, curios de tot ce se întâmplă și doritor a ne relata.

Sumarul, organizare inedită

 

Și felul în care este organizat sumarul cărții e inedit. În partea întâi sunt grupate povestiri mai ample, șase la număr, dispuse, cum spune autorul, „în ordinea cronologică”. În a doua parte, textele sunt mai scurte și mai multe (optsprezece), înșiruite sub un subtitlu emfatic („în dezordinea ivirii”), cu o varietate de subiecte, situații, conflicte, tipuri de personaje. Dacă prima parte reprezintă epic o încercare de organizare și sistematizare a unei traiectorii existențiale, a doua pare că lasă complet liberă observația prozatorului. Cea mai slabă povestire dintre toate este „Victoria”, în care directorul general al unei hidrocentrale, cu reputația de „protagonist al energeticii românești” (aproximez că textul a fost scris totuși cu mulți ani în urmă; în anii noștri se vorbește numai despre „băieții deștepți” din energie, în altă epocă decât cea a construirii de hidrocentrale), are probleme conjugale. Răspunderile muncii și poziției sale îl fac pe Nicanor Boieriu (ce nume!...) să-și neglijeze consoarta. „Copilașii” au, și ei, o tristețe de abecedar comunist: „Copilașii nu expuneau nici ei o mină supărată, dar îl priveau lung în cele câteva minute pe care li le putea dărui tatăl lor, și brațele uneori întinse cu ardoare rămâneau să strângă numai aerul.” (p. 71). Dialogul dintre Nicanor și Nina, care ar fi trebuit să fie dramatic, este mai degrabă înveselitor: „- Nu poți uita de tine, Nicanor. Tot ce faci e făcut de sinele tău, nu? - Tu crezi că sinele e un «făcător» și atâta tot? - Nu, dar în principal! Și mai ce este el? - Cuprinde tot ce gândim și simțim, Nina. - Da… confirmă reflectând, parcă cu gândul în altă parte. Și cum să uiți atunci? - Pentru că atunci sinele se umple de altceva. De miile de chestiuni ale fiecărei zile cerute de construcție, de funcționare, de oameni, de minister, de… pot să enumăr la infinit. - Și din cauza asta, tu… - Din cauza asta sinele se reduce la schemă. Pe primul plan trec treburile presante.” (p. 72). Conversația celor doi soți continuă în acest fel, arătând (dacă povestirea a fost scrisă cu mult timp în urmă) nivelul artistic obținut ulterior de autorul de proză scurtă.

Povestirea care face excepţie

 

„Victoria” este însă o excepție, restul povestirilor din carte fiind mai mult decât onorabile, iar unele („Foița de aur”, „Șampania”, „Galimatias la mare”, „Bunica”, „Sile”, „Monografie neromanțată”), excelente. Dumitru Popescu conturează o galerie întreagă de personaje, făcute să intre în scenă, în partea întâi a cărții, în funcție de vârsta protagonistului. Nu numai personajele centrale diferă, ci și vârsta fiecăruia dintre ele, studiată și analizată, de la o povestire la alta, în „ordinea cronologică”. Astfel, în „Foița de aur” vedem un adolescent aflat în fața primei sale experiențe erotice, iar în „Lumea fără el”, care încheie prima secțiune, un personaj… decedat, căruia i se face parastasul, prilej pentru a fi evocat și portretizat. De la etapa adolescenței și până la cea a sfârșitului, autorul se străduiește să ofere o „panoramă” a vârstelor, cu universul sensibil și conștiința formată de fiecare dintre ele. E drept că la un moment dat autorul se încurcă în socoteli și face ca un personaj de 57 de ani (la pagina 84) să se apropie de 65 (la pagina 99), deși planul temporal din prezentul povestirii nu s-a schimbat de o asemenea manieră (dimpotrivă, vedem scris: „recentele experiențe”, „descoperirile recente”, metamorfoza „pe care tocmai o trăia”). Dar dincolo de o asemenea eroare, impresionează plăcut capacitatea prozatorului de a se „plia” pe coordonatele și particularitățile fiecărei vârste, observându-le în actele existențiale propriu-zise ale personajelor, iar nu dintr-o sistematizare exterioară, „teoretică”, mai ușor de făcut. Autorul, atent, își urmărește protagonistul, surprinzându-i nu numai notele individuale ale personalitățiii, ci și aerul pe care îl respiră al unei vârste.

O povestire bună este greu de scris, fiecare propoziție, aproape, având o pondere importantă într-un spațiu textual restrâns. Cum unele povestiri, în volumul lui Dumitru Popescu, au și zece pagini, autorul trebuie să treacă proba condensării, a esențializării și a inserării elementelor de sugestie. Analiza psihologică nu poate „dura” prea mult, iar cea socială, cu atât mai puțin. Și totuși, scriitorul nonagenar reușește performanța unor micro-narațiuni foarte dense, în care, ca să zic așa, fiecare centimetru pătrat de povestire este folosit la maximum. În planul intimității, revelatorii pentru un personaj masculin sunt aici, cel mai adesea, experiențele erotice. Prozatorul, cum știm din romanele sale, face din relația erotică nu numai un element al intrigii, ci și un teren de observație directă și analiză aproape metodică. Trăsăturile fizice și „constituenții” lăuntrici ai unui personaj suportă un proces analitic complex, ca și cum prozatorul ar fi, totodată, un pictor și un psiholog, un psihanalist și un duhovnic.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Sorin Lavric „Defazarea sufletească și alte eseuri”, apărut la Editura Ideea Europeană. 

Te-ar putea interesa și ....
Carte Vezi toate articolele
Crossuri parteneri