Să începem cu al preşedintelui Franţei. Întrebat de către directorul financiar de la Élysée ce salariu să-i fixeze, Nicolas Sarkozy răspunde: „«Cât avea şi predecesorul meu. Procedaţi conform regulilor. Nu am nicio pretenţie sau punct de vedere particular în acest sens!». Nu ştiam însă că nu există nicio reglementare în sensul acesta. Fiecare dintre înaintaşii mei procedase cum îl tăiase capul. Jacques Chirac cumula pe atunci patru pensii: cea de parlamentar, cea de primar, cea de consilier general şi cea de membru al Curţii de Conturi. Ceea ce era perfect legal. În consecinţă, îşi fixase un salariu, ca preşedinte, de 7.800 de euro. Era un soi de completare a veniturilor sale lunare, care gravitau în jurul sumei de 20.000 de euro. Am întrebat, prin urmare, ce era prevăzut pentru premier. Mi s-a răspuns că exista un barem, ca şi pentru miniştri, şi că salariul era de 18.000 de euro. M-am apucat să întreprind o mică anchetă privitor la aceste salarii ale principalilor noştri parteneri. În vârf se găsea premierul irlandez cu un salariu lunar de 25.833 de euro. Îl urma de aproape George W. Bush cu puţin peste 23.000 de euro. Cancelarul german Angela Merkel naviga în aceleaşi ape, cu puţin peste 23.000. În sfârşit, primul-ministru britanic Gordon Brown, membru al Partidului Laburist, primea 22.489 de euro. Ţinând seama de aceste informaţii, am propus ca salariul lunar net al preşedintelui Republicii să fie de 19.331 de euro.”

Vizita la Vatican

Unul dintre cele mai reuşite capitole ale cărţii lui Sarkozy este consacrat audienţei sale la Vatican, în timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea. „La sfârşitul lunii decembrie (2007, n.n.) am fost primit pentru întâia oară la Vatican. Sosirea în Piaţa Sfântul Petru este întotdeauna un fapt important, care nu poate deveni obişnuinţă. Am avut senzaţia aproape fizică de a păşi într-o altă lume. În interiorul Vaticanului, fiecare piatră, fiecare tablou, fiecare tapiserie este un fragment de istorie. În clipa în care am pătruns în biserică, am coborât uşor glasul şi mi-am supravegheat cel mai mărunt gest. Am încremenit o clipă îndelungă fascinat de La Pietà, minunea sculptată de Michelangelo la vârsta de 22 de ani, şi al cărei văl de marmură pare că îşi va lua zborul cu primul curent de aer. Era cu neputinţă să crezi că este o piatră aridă şi rece, într-atât părea de aeriană, uşoară, vie. Această sculptură, la drept vorbind, este supranaturală prin frumuseţe şi prezenţa ei. Aş fi rămas acolo mai mult timp ca să o admir şi să mă pătrund de ambianţa ei fără seamăn. Trebuia totuşi să ne grăbim, nu-l puteam face pe Sfântul Părinte să ne aştepte. Treceam, prin urmare, prin Capela Sixtină, care, cu acest prilej, fusese golită de orice persoană – privilegiu rar şi preţios. Am pătruns apoi în apartamentele private ale Papei. Treceam prin saloane cu obiecte de marmură grele şi colorate. Coridoare înţesate cu capodopere ale picturii italiene. Apoi ne-am oprit câteva minute într-o vastă încăpere cu boazerii de culoare închisă. Era o linişte deplină. Câţiva oameni treceau tiptil. Aşteptam nerăbdător apropiata întâlnire. În sfârşit, deschid o uşă şi pătrund într-o mare încăpere aproape goală. Papa mă aştepta în interiorul ei, în picioare, îmbrăcat în alb, încălţat cu pantofi roşii. Biroul său era o mare masă de lemn. Nu exista telefon. Se aşeză pe un scaun. Mi-l arătă pe cel din faţa lui. Eram singuri. Nu avea traducător, nici colaboratori. Vorbea o franceză impecabilă...”

Convorbirea cu Benedict al XVI-lea, pe care Sarkozy o rezumă în volumul său, a fost plăcută şi instructivă, şeful statului francez rămânând surprins de faptul că gazda sa îi citise cartea intitulată Republica, religiile, nădejdea, considerând că felul în care autorul ei abordează noţiunea de laicitate – zămislită în Franţa, sub aspect politic, şi nu o dată agresivă – este unul rezonabil şi pozitiv.

Nicolas Sarkozy nu este cel dintâi preşedinte francez din a V-a Republică cu preocupări literare şi indenegabil talent în acest domeniu. Generalul de Gaulle, care a inaugurat această epocă istorică în urmă cu peste 60 de ani, rămâne un mare memorialist, Georges Pompidou a predat literatură franceză la universitate şi este autorul unei excepţionale antologii de poezie franceză, Valéry Giscard d’Estaing a mânuit cu nobleţe condeiul şi nu-l uit recitând discret, la sfârşitul unui interviu de televiziune, un sonet de Baudelaire... Citind pasajul despre sculptura lui Michelangelo, mi-am amintit de cuvintele poetului Nichita Stănescu: „În clipa când am văzut La Pietà am devenit un om cult”. Iar o observaţie a lui Sarkozy: „În Franţa, dacă te mărturiseşti fericit este considerat un lucru de prost gust întocmai ca afişarea bogăţiei materiale”, mi-a reamintit spusele unui om politic: „Ceauşescu nu putea suferi oamenii fericiţi; fericirea cuiva îi făcea rău.”

Portretist se dovedeşte Sarkozy şi atunci când descrie persoane fără mare notorietate: „Am fost primit de preşedintele afgan Hamid Karzai. Omul acesta e fascinant. Mereu îmbrăcat în ţinută tradiţională, curtenia şi politeţea sa sunt impresionante. Glasul îi este dulce. Nu-l ridică niciodată. Avea ceva dintr-un profesor la Oxford, într-atât manierele şi engleza sa erau cizelate. A scăpat din nenumărate atentate ca prin miracol. S-a tras asupra lui, i-au aruncat în aer cu o bombă de plastic biroul, i-au bombardat palatul, i-au distrus maşina.”

Cum se adresează unul altuia șefii de stat

Am constatat, citind această carte, că şefii de stat ai Europei actuale îşi vorbesc la pertu: s-a văzut din citate că Sarkozy se tutuieşte atât cu Angela Merkel, cât şi cu Putin. Altfel stau însă lucrurile când vine vorba de un cap încoronat precum Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Mai mult, sau aşa cum se cuvine, reproducând câteva cuvinte ale suveranei, pronumele personal este scris cu majusculă. Octogenară la vremea vizitei în Anglia a lui Nicolas Sarkozy, Regina îi primeşte la dineu pe preşedintele Franţei (care în decurs de un an divorţase şi apoi se recăsătorise) şi pe soţia sa în Castelul Windsor, după un protocol foarte strict, ceilalţi comeseni fiind ducele consort, prinţul Charles şi soţia sa, Camilla. „Acest gen de dineuri – scrie autorul – nu se pretează la cine ştie ce discuţii politice, însă schimburile de opinii pot fi mai personale şi mai interesante, din perspectiva revelării caracterelor şi a personalităţilor. Camilla mi-a fost o vecină de masă fermecătoare, prietenoasă şi nostimă. Regina era stăpâna. Atât la propriu, cât şi la figurat. Îşi juca rolul în fiecare secundă. Nu exista nicio clipă de relaş. Aşezat alături, îmi reaminteam tot ce citisem despre ea. Am făcut-o să vorbească despre toţi prim-miniştrii pe care îi cunoscuse. Desigur, cel mai mult mă interesa Churchill. Regina răspundea plină de farmec la întrebările mele, fără ca aceste răspunsuri să pară nişte judecăţi excesiv de personale. Ea era «doamna de fier», mult mai mult decât Margaret Thatcher.” Sarkozy mai povesteşte că la întrebarea sa „«Majestate, chiar nu obosiţi niciodată?», răspunsul Său fusese: «Of course I am, but I never show it»” (subl. aut.).

Încă o dată îi dăm dreptate fostului preşedinte al Franţei: „Poate că marea recompensă a politicii este posibilitatea unor întâlniri privilegiate”.

*Notă: Titlul și intertitlurile aparțin redacției DCNews

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News