Potrivit arhitectului Grigore Ionescu, primul restaurant, „în stilul hibrid neogotic”, datează din anul 1879. Proprietarul său, un ardelean pe numele de familie Mircea, s-a judecat într-un răsunător proces cu un ziarist care, profitând de asemănarea acestuia cu un criminal, a publicat fotografia birtaşului, dând-o drept a ucigaşului. La început, gazetarul a refuzat să achite despăgubirile stabilite de tribunal, susţinând că gestul său s-a transformat, în cele din urmă, în reclamă gratuită pentru restaurant şi patronul său.

Restaurantul pomenit de Mateiu I. Caragiale în Sub pecetea tainei („Voi să mă reţie şi ea la masă, dar cu toată părerea de rău nu putui primi: mă aşteptau la «Leul şi cârnatul» Mieluşică şi baronul Flaimuc...”), aşezat pe strada 11 Iunie, denumită iniţial Filaret, care porneşte de sub Dealul Patriarhiei şi sfârşeşte în piaţeta de la intrarea în Parcul Carol I – unde subzistă o bătrână bodegă bucureşteană, „La vapor” –, a fost deschis în 1870 şi a dăinuit până în 1950. Potrivit Mariei Roşca, autoare a unei cărţi despre Maria Tănase, în ziua de 31 decembrie 1947, după ce marea interpretă şi-a încheiat programul la Teatrul de revistă „Savoy”, unde era angajată, a cântat în noaptea de revelion la restaurantul „Leul şi cârnatul”. Era un sfârşit de epocă; ultimul revelion normal. Şi trebuie spus că această sărbătoare, denumită iniţial reveion, ca în limba franceză din care provine, a pătruns în ţara noastră la cumpăna secolelor XIX-XX, împământenită de marile familii din protipendadă şi mai cu seamă de odraslele lor. În 1945 s-a reluat obiceiul interbelic de a sărbători reveionul (sau de a reveiona, potrivit unei expresii consacrate), fie în marile restaurante bucureştene, fie în restaurantele a două hoteluri emblematice de la munte: „Aro” din Braşov, respectiv „Cota 1400” din apropiere de Sinaia, ambele construite la sfârşitul anilor 1930 şi dotate cu cele mai sofisticate elemente de lux şi confort.

În primii ani postbelici, „Leul şi cârnatul” se situa între stabilimentele neocolite de clienţi, deopotrivă cu „Clondir”, aflat în Pasajul Imobiliara, care leagă Calea Victoriei de strada Academiei, „Răţoi” din Calea Plevnei, „Motanul negru”, înfiinţat în ultimii ani ai secolului al XIX-lea în Dealul Spirii de bogatul negustor aromân Niţă Stere, păsuit de comunişti, cu denumire cu tot, până în 1978, când târnăcoapele l-au distrus deopotrivă cu biserica de peste drum, din capătul dispărutei străzi Cazărmii... Adăugăm ca pandant restaurantul „La Pisica albă”, aşezat în apropierea Bisericii Zlătari din Calea Victoriei. La câteva sute de metri de acest local, lângă „Hanul cu tei”, se aflau restaurantele cu o foarte bună bucătărie „Iancu” şi „Contra-Iancu”, situate unul lângă celălalt.

„Leul şi cârnatul” este pomenit în Bucureştii de altădată de către Constantin Bacalbaşa, care îl amplasează lângă localul „Şapte nuci”, de pe strada Filaret. Aici se spune că, la sfârşitul anilor ’40, actorul Ion Iancovescu, aflat la o agapă, ar fi dat şampaniei o definiţie memorabilă: „Şampania este băutura pe care poporul o consumă prin reprezentanţii săi aleşi în mod democratic”. Revenind la Bacalbaşa, tot el spune că la „Leul şi cârnatul” şpriţul rece costa un gologan şi se puteau mânca doi mititei foarte gustoşi la preţul de zece bani, în timp ce orchestra restaurantului le cânta chefliilor absorbiţi de petrecere. „Leul şi cârnatul” avea reputaţia că serveşte clienţilor cei mai buni mititei din Bucureşti, însă afirmaţia că în 1937, pe timpul Expoziţiei de la Paris, unde România avea atât pavilion, cât şi restaurant propriu (în care cânta Grigoraş Dinicu), în fiecare zi ar fi plecat cu avionul într-acolo o cantitate de carne tocată pentru mititei, preparată în bucătăria restaurantului „Leul şi cârnatul”, mi se pare o legendă pioasă.

În epoca interbelică, pe strada 11 Iunie, în apropiere de „Leul şi cârnatul”, exista şi restaurantul „Luzana”, dotat de asemeni cu grădină de vară şi orchestră, unde într-o seară Nichifor Crainic, abţiguit, a încasat două palme de la soţul unei cucoane de care se legase... Nu ştiu ce clădire – vizibil interbelică – moştenea restaurantul „Prietenia”, aflat tot pe 11 Iunie (unde la începutul anilor 1970 am intrat de mai multe ori), vestit – ca şi „Odobeşti” de pe Calea Moşilor – pentru o ciorbă de burtă cum n-am mai mâncat decât la Constantinopol două decenii mai târziu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News